VIAŢA SFINŢILOR MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE ŞI FILIP DE LA NICULITEL

Pomenirea de peste ani a Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip se face din vechime în ziua de 4 iunie. Ei sunt cuprinşi în numărul celor 36 de mucenici care au pătimit pentru Hristos pe pământul ţării noastre, în vechiul Noviodunum din Dobrogea, Isaccea de astăzi, între sfârşitul veacului III şi înce­putul veacului IV. După moartea lor martirică, trupurile acestor mucenici au fost strânse cu multă evlavie de creştinii de atunci şi depuse într‑o crip­tă‑mar­tirion din Niculiţel, judeţul Tulcea, care în vremea aceea era o aşezare română, su­pusă cetăţii Novio­dunum. În acest mar­ti­rion se aflau şi alte rămăşiţe de martiri, din timpul unor persecuţii mai vechi.

Deasupra criptei, acei buni creştini, iu­bitori de mucenici, au zidit apoi o bazilică de piatră foarte încăpătoare, în care preoţii săvârşeau sfintele slujbe şi învăţau poporul. Această ba­zilică a devenit cu timpul un în­semnat centru de viaţă du­hov­­nicească.

Dar, precum se ştie, în vremea aceea, peste aceste locuri stră­moşeşti s‑au abătut vremuri grele, cu războaie, înrobiri şi pustiiri din partea multor neamuri năvăli­toare, care au dus la căderea cetăţii Novio­dunum, pre­cum şi a celorlalte vestite aşe­zări întărite şi bazilici din Dobrogea. Rui­nele acestora şi astăzi ne mişcă sufletul, amintirea lor fiind legată de începuturile vieţii creştine la noi. Atunci şi bazilica de la Niculiţel a fost pu­stiită, iar cu timpul s‑a şi ruinat nemaiavând cine să o repare. Mai apoi, zidurile ei s‑au prăbuşit acope­rind sub moloz şi cripta, aflată sub pardo­seala altarului. De atunci, lăcaşul martirilor de la Niculiţel a rămas învăluit în tăcere şi uitare pentru foarte multe veacuri. Prin darul lui Dumnezeu însă, locul unde muce­nicii îşi dormeau somnul de veci a pă­strat şi mai departe o tainică mireasmă duhovni­cească, pe care credincioşii o sim­ţeau cu duhul şi o căutau. De aceea, pe măs­ură ce vremurile au început să se liniştească şi să fie mai prielnice, în această loca­litate şi în vecinătatea ei au apărut sihăstrii şi schituri de pust­nici, ascunse de căutările lacome prin văi şi păduri. Pe vatra acelor mici aşezări călugăreşti au luat fiinţă mai târziu mănăsti­rile Cocoş, Celic Dere, Me­tocul Saon şi altele care au ajuns până la noi.

Cu voia proniei cereşti, ne‑a fost dat ca taina celor patru martiri să se descopere abia în zilele noastre, printr‑o fericită întâmplare, care se cuvine să fie cunoscută.

În vara anului 1971, în urma unor ploi năvalnice, pe o uliţă lăturalnică din satul Niculiţel, apele au săpat pământul şi au scos la iveală o cupolă de piatră. Făcându‑se cer­cetări, a fost descoperită cripta martirilor, păstrată neatinsă. Deasupra ei se aflau te­meliile bazilicii creştine, despre care nu se bănuia nimic până atunci.

Înăuntrul criptei s‑a găsit un sicriu co­mun, din scândură de brad, în care se aflau osemintele întregi a patru bărbaţi, aşezate după obiceiul creştinesc, cu capul spre apus şi picioarele către răsărit. Precum se vede şi astăzi, pe pereţi, deasupra si­criului, sunt două pisanii cu slove mari greceşti, săpate în ten­cuială şi vopsite cu roşu. În prima pisanie stă scris: „Martirii lui Hristos“, iar în a doua: „Martirii Zoticos, Atalos, Cama­sis, Filipos“. Aduse pe limba noastră, aceste nume sunt: Zotic, Atal, Camasie şi Filip. Fiecare inscrip­ţie este străjuită de Sfânta Cruce cu monogra­ma Mântuitorului Iisus Hristos.

Mai târziu, în partea de jos a criptei, s‑a descoperit încă o nişă în care s‑au găsit, în două vase de ceramică, rămăşiţe de ose­min­te, amestecate cu ţărână, ale altor doi mu­cenici. La gura nişei se afla o placă de piatră cu inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele martirilor“. Numele acestora nu sunt însă arătate.

Descoperirea de la Niculiţel a fost o mare noutate şi a trezit deosebit interes în rân­dul credincioşilor şi al cercetătorilor din ţara noastră.

Dobrogea sau Sciţia Mică, după cum se numea pe atunci această provincie, a dat în cele dintâi veacuri creştine mulţi muce­nici care au pătimit pentru Hristos, din par­tea păgânilor. Printre ei, unii erau slujitori ai altarului, episcopi, preoţi, diaconi şi citeţi, alţii ‑ soldaţi din armata romană, precum şi credincioşi, bărbaţi şi femei de diferite vârste şi îndeletniciri. Cu râvnă sfântă, ei duceau mai departe lucrarea de propo­vă­duire a Evangheliei în mijlocul strămo­şilor noştri, începută pe aceste locuri de Sfân­tul Apostol Andrei şi ucenicii săi.

Noi cunoaştem numai o mică parte din rândurile acestora ale căror nume s‑au păs­trat în listele de mucenici din vechile mar­tirologii, care au ajuns până la noi. Numele unora se leagă de străvechiul Tomis, Con­stanţa de astăzi, metropolă a Sciţiei Mici, unde la sfârşitul veacului III a luat fiinţă cea dintâi epis­copie şi apoi arhiepiscopie din ţara noastră. Amintirea altora ţine de cetăţile de odinioară: Axiopolis, astăzi Cernavodă, Dino­geţia (Garvăn), Halmyris (Dunăvăţ), Noviodunum (Isaccea) şi altele devenite puternice centre creştineşti.

Şi acum întorcându‑ne la cei patru sfinţi mucenici, ale căror moaşte s‑au descoperit la Niculiţel, ne putem întreba: Cine şi de unde sunt aceştia? Care a fost sfârşitul lor?

În afară de numele şi de locul unde au pătimit şi au fost înmormântaţi, se ştie doar că ei au fost cinstiţi ca sfinţi din primele veacuri creştine. Iar numele lor sunt trecute în martiro­logiile siriac şi ieronimian, care aşază pomenirea lor, împreună cu a celorlalţi mucenici ai lui Hristos martirizaţi la Novio­dunum, în ziua de 4 iunie.

Faptul că au fost aduşi de acolo la Ni­culiţel, localitate mai ferită din calea bar­barilor, că au fost înmormântaţi în aceeaşi criptă cu alţi martiri mai vechi şi că deasupra lor s‑a ridicat o bazilică măreaţă, dovedeşte evlavia şi cinstirea ce li s‑au arătat de stră­moşii noştri.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, fiind înştiinţat despre această deo­sebită descoperire, a luat cunoştinţă de ea cu mare bucurie şi a hotărât ca sfintele moaş­te să fie mutate, pentru cinstirea cuvenită, la Mănăstirea Cocoş din apropiere. La 17 ianuarie 1973, cu multă cucernicie, cu rugă­ciuni şi cântări duhovniceşti şi în sunet săr­bă­toresc de clopote, sfintele moaşte au fost aduse, prin grija conducerii epar­hiale, şi aşezate în bise­rica cea mare de la Mănăstirea Cocoş.

Soborul mănăstirii primind cu însufle­ţire acest sfânt odor a înălţat rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu şi a rânduit ca zil­nic să se facă pomenirea celor patru mu­cenici.

De aceea, credincioşii din Niculiţel, ca şi alţii de mai depar­te, aflând cu bucurie vestea despre această descoperire, cu multă evlavie şi‑au îndreptat paşii spre noul locaş de cinstire a pătimi­torilor pentru Hristos.

Alăturându‑ne şi noi tuturor celor ce se închină astăzi acestei mari vistierii duhov­niceşti cu care s‑a înzestrat Biserica noas­tră, ne încredinţăm rugăciunilor fericiţilor mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi cinstind sfintele moaşte, preamărim pe Dumnezeu Care pururea Se face minunat întru Sfinţii Săi.

Alcătuită de arhiepiscopul Antim Nica al Tomisului şi Dunării de Jos. Text preluat din „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic“, 1, Galaţi, 1985, p. 116‑118.