În deschiderea numărului 18 al publicației Departamentului de Teologie al Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie din cadrul Universității Dunărea de Jos, intitulată „Teologie și educație la Dunărea de Jos“, ÎPS Părinte Arhiepiscop Dr. Casian începe încurajator cu: „O șansă de însănătoșire spirituală pentru o mai ușoară purtare a crucii pandemiei“: „Pan­demia nu înseamnă numai o luptă cu un dușman crâncen, nevăzut și distructiv doar pentru om, ci și o atentă reevaluare a omului, „icoană“ vie a lui Dumnezeu celui veșnic și „biserică“ vie a comuniunii dincolo de singurătate“...

ÎPS Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun, care este și profesor universitar la această facultate, are aici un cuvânt care a fost exprimat la Conferința Internațională „Istorie‑Spiritualitate‑Cultură. Dialog și interactivitate“, organizată în Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați de către Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, prin Departamentul de Istorie, Filosofie și Sociologie și Departamentul de Teologie, ediția a VI‑a. Un eveniment menit să contribuie la sporirea prestigiului cercetării în această universitate, în domeniul științelor umaniste și în domeniul teologic în special. Este analizată educația și filantropia în condiții de pandemie, conceptul religiei, al spiritualității între filosofie și viața trăită în Hristos Domnul.

O interesantă trecere în revistă a epocilor de pandemie care s‑au abătut asupra omenirii de la începuturile creștinismului și până azi ne‑o oferă pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu, de la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați. Care au fost reacțiile creștinilor, cum s‑au comportat în situații similare sunt exemple care ne ajută să înțelegem cum trebuie să reacționăm astăzi, când Dumnezeu ne încearcă din nou.

Pr. lect. univ dr. Lucian Patroaia, de la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați ne face cunoscute „Programe pastoral‑misionare și filantropice ale Arhiepis­copiei „Dunărea de Jos“ în timpul pandemiei de Covid 19“, așezate pe temelia rugăciunii, care au făcut ca viața bisericească să meargă mai departe, în toate sectoarele de activi­tate, cu toate îndatori­ri­le ei.

Pr. conf univ. dr. Lucian Far­cașiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea“, Uni­ver­sitatea „Aurel Vlai­cu“, Arad, scrie despre „Întrebuințarea lin­­­guriței pentru îm­păr­tășirea cre­din­cio­șilor în Biserica Ortodoxă. Carul istoric al apa­ri­ției acestui obiect li­turgic și tendințe ac­tuale privitoare la mo­dul îm­părtășirii cre­dincioșilor“. Dispu­tele privind folosirea linguriței la împărtășanie în timpul pandemiei au stârnit vii controvesre, astfel încât a fost nevoie de o întreagă pleiadă de explicații care să ateste că „împărtășania este dădătoate de viață și nu de moarte“.

Despre același subiect s‑a ocupat în acest volum și pr. conf univ. dr. Vasile Crețu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, București.

Pentru cunoașterea sau rememorarea Sfintelor Taine ale Orotoxiei, Ierom. lect. univ. dr. Rafael Povârnaru, de la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest, Timișoara, scrie despre „Dimensiunea pastorală a Tainei Cununiei în lumina trecutului și prezentului ritualic“. Sunt explicate aici pe înțeles momentele Sfintei Cununii, astfel încât mirii să fie pe deplin încunoștiințați că unirea lor nu este numai o unire pământească, ci că ea se face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, care este pentru toată viața. Este ceea ce ar trebui să înțeleagă tinerii din acest prezent secularizat.

Un alt subiect de actualitate este cel tratat de pr. conf. univ. dr. David Pestroiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, București: „Renașterea ocultismului în con­textul unei lumi consumeriste: fenomenul Hallowen în România“. „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar“ (Isaia 5, 20). Cu acest citat, autorul a spus tot. Este de neînțeles cum se face ca manifestările păgâne, astăzi, la 2.000 de ani de când lumea L‑a primit pe Hristos și Jertfa Sa, să constituie o atracție, mai ales pentru creștini! Este semnul că ne îndreptăm spre desacralizare, pe o pantă periculoasă. În primul rând, este un deficit de educație. Părinții nu ar trebui să‑și încurajeze copiii să poarte costume și să se comporte draconic, mimând comportamentul străin de religia și obiceiurile tradiționale românești.

Un material în limba engleză, „Liturgy and philantropiy today“ este semnat de  prof univ. dr. Laurențiu Streza,  de la Facultatea de Teologie „Sf. Mitropolit Andrei Șaguna“, Universitatea „Lucian Blaga“, Sibiu.

De la pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu, Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați, avem „Considerații privind cultura filantropiei în Ortodoxie“. Este vorba de milostenie, slujirea aproapelui prin iubire creștină. „Omul nu se poate manifesta pe deplin ca om decât în comuniune, în iubire, căci înmulțirea darurilor nu se poate face decât în comun“ (Pr. D. Stăniloae, Comunitatea prin iubire“, Ortodoxia, nr. 1, 1963).

Un înțeles al pătimirii ni‑l dă pr. prof. univ. dr. Leontin Popescu, de la Facultatea  de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați, Din multele exemple pe care ni le oferă, reținem Cartea lui Iov, personajul biblic cel mai  încercat de Dumnezeu prin suferință, care totuși nu și‑a pierdut credința, nici speranța și care până la urmă a dobândit starea de normalitate pierdută. „Suferința nu este privită ca o condamnare, ci ca un izvor de salvare pentru toți“.

Conf. univ. dr. Mihaela Liuș­nea, de la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați, scrie despre „Filantropie și asistența socială, considerații asupra a două modele europene de manifestare a grijii pentru celălalt“. După modelul lui Dumnezeu, care este „philanthropos“, „milostiv și iubitor de oameni“, după cum mărturisește Sf. Vasile cel Mare, creștinul trebuie să‑și iubească aproapele și, iubindu‑l să‑l ajute în tot ce are el nevoie. Modelul răsăritean de filantropie creștină și cu cel apusean s‑au contopit oarecum în epoca modernă, Biserica Ortodoxă Română incluzând în practicile sale asistența socială, oferind servicii publice de specialitate și formând asistenți sociali care să se ocupe cu cercetarea amănunțită a stării materiale a enoriașilor săi.

Conf univ. dr. Cristian Liușnea, de la Facultatea de Educație Fizică și Sport,  Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați, scrie despre „Evanghelie Zappa – un filantrop și un precursor al Jocurilor Olimpice moderne“. Este inițiatorul prim al Jocurilor Olimpice moderne, înaintea lui Pierre de Coubertin. Era albanez prin naștere și român prin adopție, moșier  și mare filantrop.

În a doua parte a volumului, intitulată „Varia“, citim, de pr. drd. Alexandru Bulgaru, de la Centrul de Cercetare Teologică Interdisciplinară „Sf. Trei Ierarhi“, Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați: „Repere privind viața și ac­tivitatea episcopului Wilfrid de York (634‑710), o interesantă biografie a unui slujitor al lui Dumnezeu care s‑a luptat toată viața pentru a aduce lumina creștină pe meleagurile îndepărtatei Northumbria, unul din regatele medievale anglo‑saxone.

Pr. conf univ. dr. Radu Petre Mureșan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, Universitatea București, ne amimtește despre „Spiritualitate și cultură în scrierile Păriuntelui Nicolae Steinhardt (1912‑1989)“, „un evreu care și‑a asumat libertatea de a muri creștin“.

Urmează un studiu în limba engleză, de asist. univ. dr. Ionuț Circalan: „The significance of the authorship of Corpus Dionysiacum“.

Lect univ. dr Luminița Gina Scarlat are un studiu amplu intitulat: „Reflecții patristice despre Biserică și Sfânta Liturghie ca paradigme pentru om și viața duhovnicească“.

Protoiereu mitrofor dr. Maxim Melinti, de la Biserica „Acoperământul Maicii Domnului“, sat Ghidighici, Moldova  dă mărturii despre „Sărutatea păcii. Origini și actualitate“.

Dr. Daniel Grigore Filimon con­semnează „Câteva con­si­de­rații despre virtutea creș­tină a dreptății. Conceptul de drep­tate – îndreptare“.

Pr. lect univ. dr. Ovidiu Soare, de la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galați, prezintă câteva „Inițiative spirituale, culturale și sociale prezente în satul românesc“. Trebuie specificat însă că este vorba despre satul de dinainte de cel de‑Al Doilea Război Mondial, când tradițiile și obiceiurile încă se mai păstrau și erau vii. În prezent, din 1994, în Arhiepiscopia Dunării de Jos se organizează ample manifestări culturale care să reaprindă aceste tradiții și să le transmită mai departe urmașilor.

Drd. Mădălina Oprea, Muzeul Județean Buzău, ne lasă o mărturie grăitoare despre „Școli și cursuri țărănești organizate de ASTRA între 1940‑1944“.

Pr.  prof univ. dr.  Ionel Ene, de la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Univer­si­tatea „Du­nărea de Jos“, Galați sem­­nează „Raportul obiec­tiv‑con­ținut la disciplina Religie în învățământul preunuversitar“.

Și volumul se încheie cu un eseu interesant: „Conceptul de mesianism la poporul evreu“, semnat de arhid. prof. dr. Ionuț Adrian Pătularu, de la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Teologul“, Craiova.

Violeta Ionescu

De‑a lungul anilor petrecuţi în preajma ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, am fost martorul „naşterii“ multor cărţi‑document – una dintre vocaţiile Ierarhului nostru! –, însă cea pe care o prezentăm acum are o „magnitudine“ aparte, o forţă de expresie pe care nu cred că am mai întâlnit‑o! Motivul? „Plămădirea“ acesteia într‑un timp de excepţie, perioada de maximă intensitate a pandemiei cu noul virus Corona, care a creat stări şi a provocat fapte de excepţie! O perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a fost chemată, prin slujitorii şi credincioşii ei, la respectarea unor restricţii şi norme de distanţare care au condus până la inedita, dureroasa şi greu de acceptat situaţie în care credincioşii nu au putut fi prezenți fizic în sfintele lăcaşuri de închinare, însă au fost foarte activi spiritual prin rugăciune şi printr‑o mai mare apropiere și comuniune sufletească, dar și foarte generoși prin voluntariat și donațiile oferite semenilor aflați în suferință pe pat de spital și la casele lor! Meditând la această realitate, într‑unul dintre mesajele adresate în timp de pandemie slujitorilor din eparhie, Ierarhul nostru aprecia faptul că aceștia „au creat paraclise din casele enoriașilor“

În primul rând, volumul Rugăciune. Comuniune. Filantropie reprezintă o carte‑mărturie, un do­cument‑referință, care nu s‑a născut din studii şi cercetări în biblioteci şi arhive, nici nu a fost scrisă citând din alte cărţi, ci a prins viaţă din multa rugăciune săvârşită în timpul celor 3 luni de izolare, din comuniunea şi comunicarea foarte profundă între Ierarh – preoţi – credincioşi şi, mai ales, din filantropia creştină – faptele generozităţii arătate spre semenii în suferinţă în această perioadă de boală molipsitoare. Cu prilejul lansării volumului joi, 1 octombrie 2020, la Cen­trul cultural‑filantropic „Sf. Ioan Gură de Aur“ al parohiei gălățene „Înălțarea Domnului“, chiriarhul Dunării de Jos afirma: „Aceasta nu este o carte de citit! Este o carte‑izvor, o sursă pentru cei ce vor cerceta peste 100 de ani ceea ce s‑a întâmplat în timpul pandemiei cu noul virus Corona… Așa cum, în urmă tot cu 100 de ani, episcopul Nifon Niculescu ne‑a lăsat în arhiva eparhială mărturii importante despre molima (gripa spaniolă – n. red.) din acea vreme. Nu eu sunt autorul acestei cărți, eu sunt doar inițiatorul și cel ce i‑am invitat pe slujitori, medici, tineri, profesori, deopotrivă, să aștearnă pe hârtie mărturii ale trăirilor lor din aceste vremuri cu totul speciale. Autori sunt oamenii lui Dumnezeu, prin iubirea lor sfântă față de semeni, creștinii din parohii, împreună cu preoții, care au dăruit de unde nu au avut, când nu au existat fonduri pentru salarii, timp de 3 luni, acceptând să fie apostolii filantropiei!“

Este vorba, în egală măsură, şi despre un autentic manual de pastoraţie în timp de criză/pandemie, care cuprinde, în prima parte texte‑reper biblice şi pericope evanghelice privitoare la vindecări de bolnavi şi învieri din morţi săvârşite de Mântuitorul (pp. 41‑62), precum şi remediile spirituale oferite de Sfinţii Părinţi în faţa bolii și a suferinței provocate de aceasta, prin alcătuiri de rugăciuni foarte frumoase şi de folos celor încercaţi de efectele molimei şi suferinţei (pp. 63‑78). Acestea continuă, în mod firesc, prin Cuvintele pastorale şi îndemnurile Părintelui Patriarh Daniel şi îndrumările primite prin Cancelaria Sfântului Sinod în timpul stării de urgenţă/alertă, cu privire la modul de săvârşire a slujbelor şi pentru prevenirea extinderii epidemiei (pp. 80‑102). Capitolul cel mai consistent, dar şi cel mai vibrant aş spune, intitulat „De la suflet la suflet, de la inimă la inimă“, cuprinde cele peste 30 de scrisori pastorale ale ÎPS Părinte Arhiepis­cop Casian, adresate preoţilor, tinerilor, elevilor şi profesorilor din Eparhie (pp. 107‑180), urmat imediat de răspunsurile unor slujitori şi credincioşi, tot de la suflet la suflet (pp. 181‑406), care au scris ierarhului lor şi au mărturisit despre experienţa trăită în perioada stării de urgență. Înaltpreafinţia Sa i‑a chemat, i‑a invitat pe părinţii slujitori să scrie despre experienţa lor în comunităţile unde păstoresc, despre modul cum au reuşit să fie prezenţi în viaţa păstoriţilor lor, dar şi despre faptele concrete de iubire şi jertfelnicie. De aceea, putem afirma că, nu în ultimul, este o carte‑dialog (a se vedea și volumul‑mamă: +Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Dar din dor de sfintele Paşti, editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2020), izvodită din frământările şi preocuparea, zi de zi şi clipă de clipă, ale Părintelui nostru pentru ca „turma cea duhovnicească“ să nu rămână fără sprijinul, rugăciunea şi comunicarea cu păstorii lor.

Mulţi s‑au întrebat, mai ales în presa laică, ce a făcut Biserica în pandemie? Ce a făcut clerul cât timp spitalele erau pline cu bolnavi şi bisericile închise? Multe instituţii de presă, televiziuni, ziare etc., ca să nu mai vorbim de presa on‑line, nu au dorit să preia şi să aducă la cunoştinţă opiniei publice faptele de milostenie, deloc puţine şi deloc nesemnificative, ale comunităţilor creştine, de la sate și orașe, din întreaga ţară.

Capitolul IV – conclusiv și emblematic ‑ al cărţii dă un răspuns foarte clar şi pragmatic la aceste întrebări, la această provocare: ce am făcut noi, credincioşii şi slujitorii, cum am reacţionat și care au fost soluțiile Eclesiei în faţa panicii și a disperării oamenilor afectați de boală și izolare: peste 20 milioane de lei investite în timpul pandemiei, de eparhiile şi parohiile din cuprinsul întregii Patriarhii Române, pentru aparatură medicală de specialitate, ajutoare materiale şi financiare pentru cei bolnavi şi lipsiţi de sprijin, pe perioada izolării la domiciliu sau a carantinării. La nivelul Arhiepis­copiei Dunării de Jos au fost oferite ajutoare filantropice şi echipamente medicale (la secţiile ATI) şi de protecţie sanitară în valoare de peste 2.100.000 lei, beneficiare fiind aproximativ 42.000 de persoane. Dacă instituţiile reper ar fi avut inspiraţia sau înţelepciunea, precum a făcut Biserica Ortodoxă Română, de a înregistra „la firul ierbii“ modul cum au gestionat criza ‑ pentru că vorbim aici de o criză sub toate aspectele: sanitară, economică, administrativă, de comunicaţie şi, nu în ultimul rând, umană şi spirituală! ‑ atunci am fi avut o imagine mult mai fidelă a implicării fiecărei comunităţi în sprijinirea celor care au devenit victimele acestui „inamic“ invizibil, dar atât de periculos.

În concluzie, dacă ar fi să găsim un moto definitoriu pentru această carte‑mărturisire, el ar putea fi: „Gânduri și fapte bune în timpuri (g)rele!“, spre folosul și edificarea cititorului/cercetătorului de astăzi și de mâine.

Pr. Gelu Aron

Un alt fel de jurnal de pandemie

În martie 2020, cînd am început să scriu la ceea ce urma să devină cartea Săptămîni interioare, Jurnal de coronavirus, îmi răsuna în minte fraza găsită într‑o publicație americană potrivit căreia e bine să consemnezi ce trăiești acum pentru că peste treizeci de ani interesul pentru experiența pandemiei va crește, iar oamenii vor avea nevoie de mărturii directe din această perioadă. După un timp, am aflat că și alții s‑au apucat de „jurnale de pandemie“. Sunt deja în România zeci de titluri publicate sub această zodie pandemică – și nu cred că exagerez. La ele s‑ar putea adăuga și cele nepublicate deocamdată, aflate încă în faza de gestație, fie și pentru că și molima e departe de a se fi încheiat. Exemplul cel mai bun în acest sens mi l‑a dat scriitorul și criticul literar Ion Bogdan Lefter, care mi‑a spus că manuscrisul lui de consemnări pandemice zilnice are peste o mie de pagini – și asta acum câteva luni, nu sunt la curent la cât a ajuns la momentul de față.

Dar surpriza cea mai mare pentru unul ca mine care se crezuse un soi de „înainte‑mergător“ în acest domeniu a constituit‑o un volum de mărturii pandemice editat de ÎPS Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Dacă vreun cercetător va dori să afle, acum sau peste treizeci de ani, cum a reacționat Biserica Ortodoxă Română la încercarea la care letalul virus SARS‑CoV‑2 ne‑a supus, nu va avea probabil un instrument mai potrivit decât acest volum de aproape 700 de pagini. Ca și Săptămînile interioare..., volumul de la editura arhiepiscopiei acoperă lunile șocante din perioada stării de urgență dintre 15 martie și 31 mai 2020, când lumea părea cuprinsă de o psihoză generalizată. Cartea se cheamă Rugăciune. Comuniune. Filantropie și consemnează primele reacții ale Bisericii la tsunami‑ul ridicat de urgia acestui început de secol. De pildă, faptul că Patriarhul Daniel recomanda încă de atunci „grijă pentru sănătatea psihică“, o preocupare care abia acum pare să înceapă a avea parte de atenția cuvenită. Dar sunt și declarații „istorice“, cum ar fi luările de poziție ale Bisericii față de măsurile restrictive oficiale prin care se încerca diminuarea răspândirii virusului. Sunt și indicații privind reacția umanitară a arhiepiscopiei la greutățile suplimentare pe care cei nevoiași le‑au încercat în pandemie. Sunt și exemplele biblice încurajatoare privind vindecarea bolnavilor, după cum prezente sunt și rugăciunile aducătoare de pace interioară în perioadele de încercări; pe scurt, un veritabil îndrumar creștin într‑o perioadă complet atipică.

Însă partea cea mai consistentă a volumului Rugăciune. Comuniune. Filantropie este cea de mărturii ale credincioșilor și preoților privind felul în care au făcut față încercării. Sunt pagini de o sinceritate deplină, în care preotul povestește cum oficia în biserica goală, primind răspunsurile doar de la preoteasa aflată în strană. Sau cum bătrâna care nu avea voie să iasă din casă decât în anumite intervale orare se ducea la biserică în ajunul unui praznic, când i se permitea, și lăsa un ghiveci de flori în locul ei pentru slujba pustie de a doua zi. Aproape o jumătate din acest volum e rezervată acestor mărturii de pandemie strânse de la aproximativ 150 de preoți și credincioși din cuprinsul eparhiei. Ele dau seamă de o replică esențial umană și fundamental creștină la tot ce a însemnat provocarea virusului pentru societate și comuni­tate.

Nu este întîmplător nici faptul că un asemenea volum a fost publicat la Arhiepiscopia Dunării de Jos condusă de ÎPS Casian Crăciun, unul dintre cei mai prezenți și empatici chiriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Tocmai această capacitate de a se alerta atunci când trebuie și cum trebuie a stat la baza cărții. Arată arhiepiscopul‑editor în prefață: volumul își propune „să ne conştientizeze asupra importanţei mobilizării personale, a fiecăruia dintre noi în lupta cu virusul. El există cu adevărat. Nu contează vorbele noastre despre el. El nu vorbeşte! El nu înțelege! El nu critică! El nu alege! El nu ştie! El distruge, pur şi simplu, acolo unde i se deschide prea uşor «uşa», prin neatenţie şi prin perfida opinie că n‑ar exista. Aşa face şi diavolul, spune sau ne lasă să credem că nu există! Atunci are cale deschisă! (...) Să ne ferească Dumnezeu de boala aceasta, să ne ferim însă şi noi cum ne învață Domnul, Biserica şi medicii!“.

Un an mai tîrziu, ÎPS Casian reitera îndemnul de a respecta știința și de a asculta de medici; de această dată, în contextul falsei controverse privind vaccinarea. Însă în presa noastră sînt mediatizate mai mult ieșirile din decor ale chiriarhului arhiepiscopiei învecinate, în vreme ce vocile raționale din Biserică se aud mai greu. Dar și ele glăsuiesc, dovadă e chiar volumul pe care l‑am semnalat.

Ionuț Iamandi

„Dilema veche“, nr. 916,

28 octombrie – 3 noiembrie 2021

Rândurile de față doresc să sublinieze de la bun început un lucru ‑ anume faptul că înțelepciunea populară este deasupra multor filosofii.

La noi, de mult, se zice: „Omul sfințește locul!“. Da, așa este!

Mă alătur, prin urmare, frumoasei și din inimă pornitei dedicații a harnicului preot cărturar Eugen Drăgoi, „pentru ÎPS dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, care în 2020 a aniversat 65 de ani de la naștere, 40 de ani de la intrarea în monarhism și 30 de ani de la hirotonirea întru arhiereu, cu fiască dragoste și recunoștință“.

Da, „omul sfințește locul“ și cred că sunt puține locuri în țară unde dintr‑o astfel de perspectivă se poate vorbi și, mai ales, se pot arăta lucruri și împliniri atât de frumoase.

După treizeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă Română a reușit în multe și felurite privințe să recupereze un trecut imediat de aproape jumătate de veac marcat de un ateism agresiv, demolator de suflet românesc și de lăcașuri sfinte.

Dar, vai, istoria se repetă și de câțiva ani buni Biserica Națională este agasată și jignită, cu multă osârdie, atât din afară, cât și dinăuntru.

Cartea, care prin strădania părintelui Eugen Drăgoi, ne arată o cale de a rezista unor astfel de valuri, este alcătuită tocmai din noianul de documente și însemnări, descrieri și repere biografice aparținând Mănăstirii Adam.

Cu pricepere, editorul a construit un volum solid, evident, bazat pe munca și priceperea multor istorici, arhiviști etc., care au oferit în timp mărturii edificatoare despre această mănăstire moldavă, adevărată perlă a monarhismului românesc dinspre Țara Românească, unde i‑a făcut pandant Mănăstirea Măxineni.

Dacă cea din urmă era așezată în 1639 printr‑un hrisov solemn în rândul mănăstirilor din Țara Basarabilor ce nu puteau fi închinate, Mănăstirea Adam, atestată la 14 octombrie 1652, a fost închinată la 28 ianuarie 1695 Mănăstirii de la Muntele Sinai.

Documentele anterioare întemeierii Mănăstirii Adam, ce coboară până la Ștefan cel Mare și Sfânt, cu care se deschide volumul, îi sugerează editorului gândul că aici, în Codrul Gheanghii sau Ghenghii, poate să fi fost precedată Mănăstirea Adam de o alta, poate prin veacul al XVI‑lea.

Bine structurat, materialul ce recompune trecutul unei mănăstiri de călugări și mai târziu de călugărițe, așteaptă o dezvoltare pe măsură într‑o monografie în care, de ce nu, să se alăture și „documentele arheologice“ mai vechi sau mai noi. S‑ar face astfel dreaptă cumpănă cu mănăstirea cea mai veche din județul Brăila (la ora de față), adică Măxinenii, care au o fază dovedită arheologic în sec. XVI (ca biserică a satului).

Așteptăm, prin urmare, ca părintele Eugen Drăgoi să desă­vârșească lucrul început la Mănăstirea Adam. Ar fi de tot folosul, pentru noi toți.

Prof. univ. dr. Ionel Cândea,

membru corespondent al Academiei Române

În seria „Pastoralia“, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos a publicat recent, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun, un volum postum închinat preotului Gheorghe Bucuriană (7 aprilie 1922 ‑ 12 martie 2016), alcătuit din predicile, cuvântările și articolele apărute în diferite publicații, înmănunchiind astfel o lucrare misionară de mare valoare teologică și duhovnicească. Dacă pentru un preot, cuvântul rostit are un impact imediat asupra ascultătorului, cuvântul scris depășește momentul trecător și rămâne în istorie. Scripta manent! Așadar, aplecarea spre scris a Părintelui Buruiană i‑a conferit accesul la durată.

În prefața volumului, intitulată „«Frumusețile oratorice» ale  părintelui Gheorghe Buruiană“, Părintele nostru Arhiepiscop Casian amintește legăturile biografice ale autorului care provine dintr‑o familie preoțească cu tradiție (tatăl și bunicul preoți), de la care și‑a extras seva și credința creștină pe care a întărit‑o și a șlefuit‑o la Seminarul „Sf. Andrei“ din Galați și, mai departe, în studiile teologice superioare, continuând cu cei peste șaptezeci de ani de preoție, timp în care „a rămas tot studios, tot preocupat de noutate“.

Un om, un preot, care a studiat toată viața lui, care s‑a împărtășit el însuși de la izvoarele credinței pe care s‑o poată împărtăși cât mai deslușit altora, acesta a fost părintele Gheorghe Buruiană, cel care ne „impresionează și azi prin  vioiciunea și actualitatea mesajului“.

A vorbit mult, dar a și scris mult, ample articole și predici, încă de pe vremea arhiepiscopului de vrednică amintire Antim Nica, în publicațiile de atunci, „Glasul Bisericii“ și „Îndrumătorul bisericesc misionar și patriotic“ și, mai apoi, în revista eparhială „Călăuză ortodoxă“, apărută în 1990, al cărei „naș“ a fost, el dându‑i numele, inspirat, firește, de Duhul Sfânt.

Dar părintele Gheorghe Buruiană a inaugurat și o premieră în Galați: rubrica permanentă „Cuvânt pentru suflet“, la cotidianul local „Viața liberă“, pe care a ținut‑o săptămânal, în ziarul de sâmbătă‑duminică, în anii 1992 şi 1993. Era vremea când conducerea de atunci a ziarului, gazetari profesioniști, au înțeles nevoia crescândă de spiritualitate a cititorilor și asigurau ziarului rubrici variate, de la știri banale la evenimente, la rubrici de istorie locală, de cultură, de artă și de religie. Era vremea când inimile multora, văduvite jumătate de secol prin interdicțiile ateiste, erau ca un burete, dornice de „apa cea vie“ a cuvântului lui Dumnezeu, dornice de a se întoarce cu fața spre cer și a primi învățătura adevărată despre credința și tradițiile noastre strămoșești. Iar părintele Gheorghe Buruiană a primit cu bucurie acest prilej de a se adresa, prin intermediul ziarului, la mai multe mii de cititori deodată. În rubrica sa, el explica pericopa din duminica respectivă și nu uita niciodată să adauge și învățătura pe care trebuie s‑o tragem din ea. Nu uita să aducă în prezent Evanghelia de acum 2000 de ani, fiindcă litera ei este mereu vie, cât timp vii vor fi oamenii pe pământ.

Niciodată unui preot nu i se mai oferise o asemenea șansă – cum nici de atunci încoace! –  și preotul s‑a adresat în scris, „gazetărește“, scurt și concis, celor care, deși au ochi, nu pot să vadă.

Textul Evangheliei nu este criptat, dar este „non multa, sed multum“. Spune mult în puține cuvinte și, de aceea, e nevoie de un tălmăcitor învățat și cu har să deslușească toate sensurile care se ascund în acele „puține cuvinte“.

Adunate împreună în acest volum,  acele învățături sunt acum o imensă bogăție. Luate separat, ele erau atunci „picătura“ menită să unească și să „împace“, în timp, cerul cu pă­mântul.

Acest omagiu postum adus părintelui Gheorghe Buruiană ni‑l relevă ca un vas curat, prin care harul a trecut și s‑a răspândit nevătămat. Învățătura creștină, catehizarea, cum îi spuneau primii creștini, este importantă, dar, să fim atenți, ea este nimic fără omenie, fără mila creștină și fără dragoste. Atât cât dai, atât ai. Ești ceea ce dai. Sunt paradoxuri, dar creștinismul, plin de paradoxuri, este o învățătură fără egal.

Pc. părinte Gelu Aron și pc. părinte Eugen Drăgoi, consilieri eparhiali, de asemenea preoți învățați și cu o mare încărcătură spirituală, au pregătit acest volum, alegând articolele publicate și ordonându‑le nu neapărat cronologic, cât mai ales tematic. Astfel ne putem da seama că, la aceeași pericopă, cum este cea a „Duminicii Orbului“, din ani diferiți (pp. 44‑45 și p. 47), preotul Gheorghe Buruiană  nu s‑a repetat deloc, dimpotrivă, a găsit alte conotații și alte concluzii, dovadă că Sfânta Evanghelie este un izvor nesfârșit de învățătură căruia el a știut să‑i găsească sensuri noi.

Volumul se încheie cu „Prohodirea  Preotului Gheorghe Buruiană“, din 14 martie 2016, din prima zi a Postului Mare a acelui an și cu necrologul rostit cu acest prilej de către Înaltpreasfințitul notru Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, din care merită să amintim aici o considerație care, fără îndoială, a fost mugurele din care a încolțit ideea tipăririi volumului de față: „A vorbit și a scris într‑o limbă foarte frumoasă! S‑a exprimat într‑o bogăție a frazei, dar nu a divagat, ci a folosit limba română pentru a îmbrăca adevărul de credință într‑o formă care să pătrundă mai bine la suflet și la inimă“…

Părintele Gheorghe Buruiană a plecat la Domnul bogat, pentru că a multiplicat talantul primit de la Dumnezeu. Și mult va primi și în ceruri, „căci tot celui ce are i se va da și‑i va prisosi...“ (Matei 25, 29).

Să încheiem cu un îndemn al Părintelui, din chiar „Parabola talanților“ (p. 79): „În concluzie, caută creștine să‑ți cunoști îndeaproape puterile și talanții pe care ți i‑a dat Dumnezeu și pe care ești obligat să‑i pui la dispoziția altora și nu să‑i îngropi în pământ, ca sluga vicleană și leneșă (Matei 25, 26)! Nu trebuie să lași să descopere alții ceea ce  poți sau ceea ce reprezinți tu. Definește‑te singur, dar cu obiectivitate și vei fi crezut și apreciat de toți! Studiază, cercetează‑te, dar fără iz orgolios! Nu încerca să‑ți vezi și respirația în oglinda în care te privești, căci atunci îi tulburi luciul și nu te mai vezi deloc“.

Violeta Ionescu