La fel ca în viața plugarului, în care calendarul bobului viu are o continuitate și precizie perfectă, în care timpul anului nu se termină ci doar continuă de la începutul său, în același fel volumul cel de‑al doilea al „plugarilor“ de țarini lăuntrice continuă lucrarea sa de a aduce înaintea tuturor efortul comun al voluntarilor duhului ce s‑a desfășurat timp de un an, în fiecare zi fără oprire și de a arăta „tainica rodire a rugăciunii“.
Volumul de față, așadar, nu „descoperă noutăți“ desigur, ci aduce la lumina zilei tot ceea ce „dreapta nu știe“ dar s‑a făcut. Punerea sub tipar, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian, a comuniunii ce s‑a întâmplat în stare de rugăciune cu diverse persoane sau cu diferite prilejuri sunt în concret „rugăciuni rostite în genunchi în fața icoanelor, transmise oral pe calea eterului și meșteșugit pescuite pe hârtia tiparului de harnici înțelepți și smeriți „plugari“ ai inimii“.
Care este resortul de a dus la scrierea prezentului volum?
Lucrul acesta s‑a făcut în primul rând pentru a oferi un călduros și părintesc imbold spre comuniune dar și ca un exemplu viu de rugăciune pentru cei care, în anul de pandemie, suferința a fost mai puternică decât comuniunea cu Izvorul nesecat de Viață.
Acesta vine ca o continuare a primului volum, care a apărut ca un mijloc de comunicare în perioada de pandemie. Cel de‑al doilea volum se prezintă, pe de o parte ca un „snop de grâu legat cu fir de cicoare“ care ne așterne înainte momente de rugăciune, iar pe de altă parte închide un cerc perfect al rugăciunii. Astfel Învierea Domnului este „începutul și sfârșitul“ cărții, alfa și omega. Acest amănunt așază în mod tainic în inima cititorului că Învierea ne este călăuza vieții noastre atât la naștere, în suferințe dar și la finalul vieții când tot de înviere avem parte.
După o perioadă în care media a insinuat că „moartea“ este firescul societății moderne prea pline, prea secularizate, prea aglomerate, prea poluate, cartea de față ne corectează dioptriile și readuce „învierea“ în stare de necesară comuniune cu Hristos, ca speranță și remediu pentru cei aflați în deznădejdea suferinței întărită până în adânc după un an de suferință prin izolare.
Astfel plecând de la această proprie perspectivă sumbră a morții, suntem conduși spre înviere. În ce fel? În sensul că sufletul este asemenea bobului de grâu care dacă nu moare nu va aduce roadă. Bineînțeles că aici nu este vorba de moartea sufletului, care oricum nu poate muri pentru că este veșnic, ci este vorba desigur despre „putrezirea rădăcinilor patimilor“, cu această stare naturală a sufletului, care este rugăciunea. Astfel, aceasta de pe urmă este cea care omoară „spinii patimilor“ dar și rădăcinile acestora pentru a face posibilă tainica rodire a rugăciunii cu flori de pocăință.
De aceea îndemnăm celor care încă nu au gustat din acest coș plin cu boabe zilnice de rugăciune, să se adape din acest izvor. Pentru că neputând defini rugăciunea, măcar să o realizăm prin imitație, văzând râvna „lucrătorilor harnici, fideli și misionari ai frățietății“ în comuniune cu semenii lor. Parcurgând textele propuse, nu numai că înțelegem cum să ne rugăm dar mai ales vedem și roadele rugăciunii care în volumul de față a oferit speranță unor semeni, care aveau nevoie de ea. La acestea suntem chemați să fim martori prin lecturare și imitare în lucrare.
Pr. George Albu,
protoiereu de Însurăței
FacebookContact