PASTORALA PS EPISCOP CASIAN LA ÎNVIEREA DOMNULUI – 2009

† C A S I A N

Din darul lui Dumnezeu, Episcop al Dunării de Jos,

Preacuvioşilor şi preacucernicilor slujitori şi tuturor drept-măritorilor creştini din eparhia noastră, har, milă, pace şi bucurie din preaplinul darurilor Învierii Mântuitorului Hristos, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări şi cele mai alese doriri de tot binele mântuitor

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

„Iată, au venit la tine, Sioane, fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu lumi­nate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit,întru tine binecuvântând pe Hristos, în veci“ 1.

Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Iată‑ne întruniţi în marea şi unica familie a tuturor celor ce‑L căutăm, precum odinioară apostolii şi femeile purtătoare de aromate, pe Hristos, Cel răstignit pe Cruce şi aşezat în mormânt de „Iosif cel cu bun chip“ şi de Nicodim. Stăruie încă în sufletele şi în inimile noastre icoana coborârii Dom­nului de pe Cruce şi prohodirea Sa în Vinerea Mare, prin gla­suri îngereşti, care deschid priveliştea sfântă a unei suave şi dulci primăveri spirituale. Astfel, ni se deschide perspectiva unei ade­vărate întâlniri, atât de mult dorită şi mult aşteptată, cu Dom­nul Însuşi.

Această întâlnire cu Cel ce a fost aşezat în mormânt nou este acum marea taină a vieţii noastre, căci nu vedem un trup sfânt adormit, ci pe Mântuitorul biruitor asupra morţii, prin slăvita Sa Înviere cea de a treia zi.

Acest adevăr al vieţii veşnice, Învierea Domnului, se afirmă şi se mărturiseşte în crezul nostru atunci când spunem: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!“. Iar în Simbolul credinţei întărim aceasta prin cuvintele: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi“.

Dumnezeiescul Vasile cel Mare, de la a cărui mutare la ceruri sărbătorim anul acesta în Biserica noastră 1.630 de ani, ne învaţă legătura dintre Învierea Domnului şi viaţa noastră. Hristos „în­viind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu‑S‑a începătura celor adormiţi, Întâiul Născut din morţi, ca să fie Însuşi tuturor în toate“2.

Astfel, prin sfintele şi mântuitoarele Sale Patimi, Domnul Hristos ne arată plinătatea slavei Sale! Trecând prin moartea cu trupul la biruinţa ei, Mântuitorul schimbă şi sensul morţii noastre, făcându‑Se „începătură celor adormiţi“ (I Cor. 15, 21). „Pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tes. 4, 14), iar „dacă morţii nu înviază, nici Hristos n‑a înviat“ (I Cor. 15, 16), căci dacă „nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sun­tem mai de plâns decât toţi oamenii“ (I Cor. 15, 19).

Învierea Mântuitorului este mărturia de nezdruncinat a puterii vieţii veşnice asupra morţii, este semnul de netăgăduit al libertăţii Celui ce a zdrobit puterea iadului cu Crucea Sa şi i‑a dezrobit pe cei pe care „frica morţii îi ţinea în robie“, „căci trebuie ca acest trup stricăcios (al oamenilor) să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire… atunci va fi (îm­plinit) cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de bi­ruinţă“ (I Cor. 15, 53-54) .

Aşa înţelegem mai adânc, mai aproape de sensul autentic al vieţii veşnice, Învierea Mântuitorului ca dar tainic şi de nepătruns doar cu mintea, pe care frumoasa cântare pascală îl afirmă atât de convingător: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire“3 . „Într‑adevăr, moartea nu vine din însăşi fiinţa lui Iisus, ci din marea Lui iubire pentru noi“4 .

Luminaţi de harul Învierii, înţelegem acum de ce nu suntem doar trupuri trecătoare şi muritoare, ci „temple ale Duhului Sfânt“ (I Cor. 3, 16), instrumente ale veşniciei, „clavecin oferit Ma­relui Muzician al lumii“5, ca să interpretăm armonioasa sim­fonie a bucuriei Împărăţiei lui Dumnezeu, sub a cărei cerească boltă „nu mai este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fă­ră de sfârşit“.

Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul ne redă tăria credinţei în nemurire, invitându‑ne să mărturisim aceasta cu Sfântul Apos­tol Pavel: „Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde‑ţi este, moar­te, boldul tău?“ (I Cor 15, 55). De aceea, împreună cu toţi cei încredinţaţi de adevărul Învierii Domnului, pentru propria noastră înviere, exclamăm astăzi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înviat‑a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos şi au căzut diavolii… Înviat‑a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat‑a Hristos şi niciun mort nu este în groapă, că începătură S‑a făcut celor adormiţi“6. Când „murim în Hristos, intrăm pe căile Învierii“, căci este, iubiţi părinţi duhovniceşti şi preacinstiţi fraţi şi surori în Domnul, minune a minunilor, dărnicia cerească faţă de noi, pământenii, „să trăieşti, să mori, să înviezi, să treci de la trupul morţii la trupul slavei“7 .

Dumnezeu, prin Învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru, chea­mă firea noastră supusă păcatului şi morţii „de la moarte la viaţa întreagă“8 şi, aşa precum fierul atingându‑se de foc ia culoarea sa, „la fel şi trupul, după ce L‑a primit în el pe Cuvântul (Hristos) de viaţă făcător, s‑a eliberat de stricăciune. Astfel, Hristos S‑a îmbrăcat cu trupul nostru pentru a‑l vindeca de moarte“9.

Preaiubiţi credincioşi şi credincioase,

Am stăruit asupra înţelesului duhovnicesc al Învierii Mântui­torului Hristos pentru viaţa noastră, întrucât avem tentaţia să reducem dumnezeiescul la omenesc şi „Taina tainelor“ la un eve­­niment strălucitor doar în sens trecător, o sărbătoare a bucurii­lor omeneşti, fără a‑L mai căuta pe Hristos cel Înviat din morţi, fără a‑i mai chema „împreună cu noi“, prin credinţă şi prin lumina pascală ce‑o purtăm în mâini, pe cei adormiţi, ca odinioară moşii şi strămoşii noştri, şi nici nu mai dorim curăţia sufletească şi pe cea trupească, spre a se evidenţia firea pascală a vieţii noastre.

Firea pascală a vieţii noastre nu este doar o expresie teologică de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre noi, ci este starea de fericire ma­ximă, de bucurie netrecătoare şi neştearsă din inimile noastre, asemenea celui mai înălţător moment pe care‑l vede mama când aduce pe lume om, prunc, viaţă!

Paştile înseamnă, mai întâi, ieşirea noastră de sub „lespedea grea“, care este piatra de pe „mormântul“ sufletesc, la lumina zilei şi la întâmpinarea fraţilor noştri, toţi oamenii, pe care Dumnezeu ni‑i arată astăzi luminoşi, înfrumuseţaţi, plini de bucuria iubirii, izbăviţi de frica urii şi de teama răului, de păcatul dezbinării fraţilor de fraţi, căci cu toţi formăm o singură familie, un singur neam creştin şi ospitalier, generos şi harnic.

Fraţi şi surori în Domnul,

Multe sunt înţelesurile praznicului sfânt al Învierii Domnului pentru noi toţi şi pentru fiecare în parte, din toate comunităţile parohiale şi mănăstireşti ale eparhiei noastre.

După datina sfântă, încercăm să ne oprim însă la un aspect din viaţă mai apropiat de starea noastră de acum.

În anul Domnului 2009, iată, suntem împreună în această viaţă, cu multe bucurii, cu multe împliniri, dar şi cu multe încer­cări. Teama ce ne încearcă se pare că este grija de mâine, care ne întunecă şi ziua de astăzi! Noi vedem cu toţii pe cei, fără de voia lor, suferinzi, săraci, străini ori nedreptăţiţi. Dar şi ei, şi alţii ca ei, uită că nu suntem singuri în astfel de încercări, ci cu Mântuitorul, Care întotdeauna îi caută, îi cheamă şi îi mângâie pe „cei mici“, pe cei împovăraţi şi pe cei ce au greşit. Îi cheamă la Sine. Îi cheamă „să‑i vindece, să‑i hrănească, să‑i ierte“.

Simţim aceasta la tot pasul, vedem aceasta în toate parohiile, mănăstirile, asociaţiile creştine, în şcolile şi în casele dumnea­voastră, „uşi“ ale sufletului sau ale casei deschise de Domnul pentru cei încercaţi în viaţă.

Criza economică pe care suntem nevoiţi să o traversăm poate deveni o obsesie, o mare dezamăgire şi o suferinţă greu de asumat, mai ales de cei neputincioşi, de către tineri ori bătrâni, singuri şi neajutoraţi. Ea poate fi însă depăşită creştineşte. Când ne preo­cupăm excesiv doar de bunurile materiale, înseamnă că am pierdut sensul credinţei şi puterea de a învia dragostea faţă de aproapele. Dacă nu vom fi în criză morală, atunci vom descoperi „comoara ascunsă“ a generozităţii în noi, prin credinţă şi hărnicie, făcând din bunătatea iubirii de oameni o adevărată bogăţie netrecătoare.

Hristos Domnul, în Biserica Sa, a arătat cauza crizelor umane, care este egoismul excesiv. Efectul crizelor dintre oameni se depăşeşte prin comuniunea tuturor celor ce fac parte din aceeaşi familie umană, iar firea noastră, pervertită prin prea marea iu­bire de sine, o vindecă tot Domnul, prin filantropie, adică prin dumnezeiasca iubire faţă de tot omul. Astfel, în spaţiul sacru al vieţii, în Biserică, în lumea care se orientează după învăţăturile bisericeşti, nu mai este loc prioritar pentru criza de bunuri ma­teriale, ci se deschide perspectiva bogăţiei frăţietăţii reale şi a solidarităţii, ca stare socială plină de optimism şi de redresare reală a vieţii noastre. Viaţa trăită prin faptele filan­tropiei este începutul învierii speranţei şi exerciţiul lucrării iubirii dumne­zeieşti, în cadrele căreia nu mai au loc faptele rele, atitu­dinile egoiste ori pătimaşe. Viaţa înţeleasă prin filantropie în­seamnă apropierea de semenul nostru, ca de Hristos cel Înviat din morţi! Înseamnă vindecarea prin credinţă şi redresarea noas­tră prin hăr­nicie şi milostenie, înseamnă viaţă înviată la rosturile ei veşnice, înseamnă bucurie din bucuria Mântuitorului Care văzându‑le                   pe curajoasele mironosiţe căutându‑L dis‑de‑dimi­neaţă, în ziua Învierii Sale din morţi, le‑a binevestit bucuria: „Bucuraţi‑vă!“ (Matei 28, 9).

Iubiţilor,

Să încercăm şi noi să facem un pas către iubirea de oameni, acum şi astăzi, de Sfintele Paşti, în toate familiile creştine din eparhie, în toate sufletele creştineşti, de toate vârstele şi de toate stările sociale.

Este momentul să apreciem şi să înmulţim semnele ajutorării fraţilor încercaţi în viaţa lor, de către păstorii sufleteşti din parohii şi de la toate aşezămintele filantropice ale eparhiei noastre. Prin zelul păstorilor şi prin mărinimia şi dărnicia mulţimii credin­cio­şilor noştri, se vindecă, zi de zi şi clipă de clipă, multe răni sufle­teşti şi trupeşti. Aşezămintele filantropice sunt „oaze“ autentice ale învierii dragostei de tot omul şi „pepiniere“ ale iubirii milostive din iubirea jertfelnică a Domnului.

Astfel, toţi participanţii la această sfântă şi luminoasă zi pasca­lă intrăm în bucuria Învierii, în starea de mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru toată lumea aceasta.

Prin toate mărturiile credinţei, prin toate faptele bune, prin toate semnele filantropice, prin toate îmbrăţişările sincere, în locul pizmuirilor regretabile, prin toate actele profunde ale ier­tării, din inimă, a tuturor celor ce ne‑au supărat sau i‑am supărat, ne‑au făcut rău sau le‑am făcut rău, să intrăm cu adevărat „în bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de‑al doilea… Bo­gaţii şi săracii împreună, bucuraţi‑vă… Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii“10.

Cu aceste semne ale dragostei, să ne vindecăm de orice fel de încercare, de suferinţă şi de moarte! Să ne umplem sufletele de speranţa reînvierii firii optimiste a românului, bun şi iertător, a creştinului care‑şi îmbrăţişează semenul de departe şi de aproape.

Cu aceeaşi sfântă îmbrăţişare, vă întâmpinăm pe toţi sfinţiţii sluji­tori, cinul nostru monahal şi pe toţi iubiţii noştri credincioşi şi credincioase din toate parohiile şi mănăstirile, din toate lo­calităţile.

Cu nespusă bucurie, vă vestim prelungirea sărbătorii pascale, mai ales în zilele de 2 şi 3 mai a.c., la Duminica Mironosiţelor, când vom fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi în prezenţa şi cu bine­cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi ale altor in­vitaţi din ţară şi din străinătate, mărturisitorii evenimentului privind pro­clamarea cinstirii Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantino­polului, în eparhia noastră şi în toată Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Atanasie a păstorit sufletele înaintaşilor noştri 12 ani la Galaţi, în timpul lui Vasile Lupu. Numele lui înseamnă nemuritor! Tot cu acest prilej, vom venera şi moaştele Sfântului Grigorie Palama, Ar­hiepiscopul Tesalonicului, de la care am învăţat rugă­ciunea neîn­cetată adresată Mântuitorului, care preface întune­ricul greşelilor noastre în lumină aducătoare de har, de binecu­vântare şi de mi­lostivire cerească.

Să ne ajute Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, să petrecem cu bucurie şi cu sănătate, în pace şi în iubire creştinească, filantro­pică, cu toţi semenii, Sfintele Paşti!

Să fim cu toţii buni, iertători şi milostivi!

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Al vostru de tot bine doritor şi către Domnul rugător,

† Casian,

Episcopul Dunării de Jos

_________________________________

1. Slujba Învierii, stihiră la Cântarea a 8-a, Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 21.

2. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, p. 235.

3. Slujba Învierii, Luminânda, Penticostar, ed. cit., p. 22.

4. Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 97.

5. Ibidem, p. 122.

6. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.

7. Olivier Clément, op. cit., p. 123.

8. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catihetic, în Scrieri, II, col. P.S.B., nr. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 32.

9. Sf. Chiril al Alexandriei, Omilii la Evanghelia după Luca, V, 19, apud Olivier Clément, op. cit., p. 98.

10. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.