Sfântul Apostol Andrei (cca 6-60 d. H), cinstit de toate Bisericile Creştine cu un calendar liturgic, numit în tradiţia ortodoxă şi „Protoclitos”- ,,cel dintâi chemat“, a făcut parte din ceata celor 12 Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos şi este fratele mai mare al Sfântului Apostol Petru. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia, în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu prorocia despre venirea lui Mesia. Potrivit Sfintelor Evanghelii, el s-a născut în Betsaida Galileii, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte. Sfânta Evanghelie după Ioan ne spune că împreună cu un prieten se aflau la râul Iordan în momentul Botezului Domnului şi ascultau predica Sfântului Ioan Botezătorul (Ioan 1, 35-40). Auzindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul indicându-l pe Iisus Hristos ca fiind cel aşteptat – „Iată Mielul lui Dumnezeu!“- se hotărăşte ad hoc să-L urmeze pe Domnul. Numele său din limba aramaică nu se cunoaşte; numele de Andrei este un nume de origine grecească, negăsindu-se nici o urmă a acestui nume în limba aramaică şi nici ebraică, ceea ce ne duce cu gândul că numele de ,,Andrei“ = ,,bărbat“ i-a fost dat datorită eroismului în suportarea diferitelor chinuri pentru propovăduirea lui Hristos.

A fost primul care L-a urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos şi trăia la Capernaum împreună cu Petru, fratele lui şi cu alţi doi fraţi, Ioan şi Iacov, aşa cum ne spune Sfântul Ev. Marcu în Evanghelia sa (Marcu 1, 21; 29). În Sfintele Evanghelii este prezent la toate momentele importante din viaţa Mântuitorului şi, probabil, era unul dintre cei mai apropiaţi Apostoli ai Mântuitorului (Marcu 3, 3; Ioan 6, 8; 12, 22;).

Sfintele Evanghelii mai pome-nesc pe Sfântul Andrei doar de două ori: la înmulţirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinţat pe Mântuitorul că acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oară, după învierea lui Lazăr când, împreună cu Filip, au înştiinţat pe Domnul că nişte elini (greci), veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22). În cartea Faptele Sfinţilor Apostoli este menţionat o singură dată, capitolul I, versetul 13.

Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, care îl citează în ,,Istoria…“ sa pe Origen, Sfântul Apostol Andrei a predicat în Asia Mică, de-a lungul ţărmului Mării Negre, ajungând până la geto-daci, în Sciţia Mică,  teritoriu istoric ce cuprindea şi Dobrogea de azi, împreună cu sudul Ucrainei, până la Volga. Iată ce scrie Eusebiu de Cezareea: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia“. Calendarul gotic (sec. al IV-lea) şi Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) susţin şi ele ipoteza misiunii Sfântului Andrei în Sciţia. Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată şi de scriitorii bisericeşti. De exemplu, călugărul Epifanie, în „Viaţa Sfântului Apostol Andrei”, afirma că, între popoarele evanghelizate de el, se numărau şi sciţii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menţionează că Andrei „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. După un alt izvor, păstrat în acelaşi Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 30 octombrie. Probabil este vorba de Amplias cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (16, 8). Prezenţa colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, închinate Sfântului Andrei, constituie un argument ce întăreşte credinţa că acesta a vestit Evanghelia lui Hristos pe teritoriul ţării noastre. Aceasta este şi raţiunea pentru care Sfântul Apostol Andrei este luat ca şi patron al României. Tradiţia îl desemnează şi ca primul episcop al Constantinopolului; a murit ca martir la Patras, suferind supliciul crucii, în jurul anului 60, la 30 noiembrie. Această cruce în forma de X, numită de atunci şi ,,Crucea Sfântului Andrei“ era un supliciu roman cunoscut sub numele de Crux decussata, datorită formei sale în X.

Pe la anul 350, împăratul Constanţiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) duce moaştele Sfântului Andrei la Constantinopol şi le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se păstrează întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminţilor locuitorilor din Patras şi le înapoiază capul Sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea a mutat relicvele Sfântului Andrei în Catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964, capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Este patron al Scoţiei (steagul scoţian reprezintă crucea Sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei şi al Rusiei. De asemenea, este patronul oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.

Având în faţă tot acest context biblico-istoric, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop prof. dr. Casian Crăciun a tipărit în anul 2011,  într-o forma excelentă,  în traducerea  din franceză a părintelui dr. Aurel Grigoraş, „Faptele Apostolului Andrei“. Textul volumului traduce ediţia din limba franceză, Actes de l’ apôtre André, „Apocryphes“, Collection de pôche de l’ AELAC, volume 7, Brepols, 1995, realizată de Jean-Marc Prieur, după texte din limbile latină, coptă şi greacă.

De la bun început este de remarcat coperta acestei ediţii în limba română, semnificativă pentru originea creştinismului în România: coperta principală are icoana Sfântului Apostol Andrei, pe fundal fiind fresca din capela Seminarului Teologic „Sf. Andrei“ din Galaţi, reprezentând predica Sfântului Apostol Andrei la Dunărea de Jos şi încreştinarea strămoşilor noştri. Redactorii ediţiei în limba română sunt pr. conf. dr. Ionel Ene, directorul Departamentului de Teologie al Facultăţii de Istorie, Filozofie şi Teologie din Galaţi, şi pr. Gelu Aron, secretarul Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

Această ediţie este unică în spaţiul românesc – până acum nu mai există o altă lucrare sau traducere despre viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei – şi a fost lansată în cadrul festiv al Conferinţei preoţeşti pe semestrul al II-lea, în Aula Magna a Universităţii „Dunărea de Jos“, în prezenţa preoţilor protoieriilor reunite ale oraşelor Galaţi şi Brăila, la 17 noiembrie a.c.

Traducerea are un Cuvânt înainte al traducătorului, care ne familiarizează cu noţiunea şi contextul istoric al  scrierilor aşa-zis apocrife, accentuând importanţa izvoarelor latine, greceşti şi copte folosite.

Introducerea redă mini-comentariul ediţiei din limba franceză, cu accente asupra receptării de către creştinii din Orient şi Occident a istoriei faptelor şi vieţii de martir ale Sfântului Apostol Andrei. În acelaşi timp încearcă o sistematizare a doctrinei antropologice a apostolului, a învăţăturii despre Revelaţie, inspiraţie, moralitatea faptelor, despre Cruce, Dumnezeu, diavol etc. Spre sfârşit face un mini- excursus istoric al lucrării „Faptelor Sfântului Andrei”: perioadă, loc, timp şi cadru de redactare.

Această introducere este urmată de un capitol intitulat: Note aspra documentelor vechi – prezentare a celor trei documente care sunt traduse: „Viaţa lui Andrei, de Grigorie de Tours (episcopul de Tours)“; „Papirusul copt Utrecht“ şi „Faptele lui Andrei“ în versiunea greacă;

Urmează „Faptele lui Andrei, traduceri“:

„Viaţa lui Andrei de Grigorie de Tours“ ce cuprinde 40 de fapte şi minuni din viaţa de propovăduire şi de jertfă a Sfântului Apostol Andrei, apoi „Papirusul copt Utrecht 1” organizat pe versete, unele dintre ele incomplete;

Ediţia redă apoi „Faptele lui Andrei“ în versiunea greacă, în 32 de capitole, ce culminează în Cuvântarea sau Discursul la Cruce, de deosebită profunzime teologică, aducând aminte de Acatistul Sfintei Cruci: „Bucură-te, o Cruce, numită putere sfântă! Bucură-te, formă a înţelepciunii, născută din Cuvântul înţelepciunii! […] Bucură-te, ima-gine a suferinţei, care neîntrerupt surpi puterea diavolului! Bucură-te, figură a înţelepciunii, care ai dat chip la ceea ce era fără chip! Bucură-te, legătură ce nu poate fi legată, care ai legat pe primul nelegat!“.

Traducerea se încheie cu „No-te complementare la Faptele lui Andrei“: Andrei şi Maximila, noii Adam şi Eva; Discursul la Cruce“.

Recomandăm tuturor creş-tinilor români citirea acestei ediţii în limba română a Faptelor Sfântului Andrei din cel puţin două motive: Primul ar fi acela că textul are un deosebit duh creştin complementar învăţăturilor Bise-ricii Ortodoxe, chiar dacă face parte dintre textele apocrife, cu accente pe spiritul de jertfă, de moralitate şi responsabilitate a faptelor. Al doilea motiv – românii sunt datori să cunoască faptele de credinţă şi jertfă ale Părintelui lor, pentru care astăzi se pot mândri că sunt creştini de origine apostolică.

Pr. conf. dr. Leontin Popescu,

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie a Universităţii ,,Dunărea de Jos“ din Galaţi

Conform unei tradiţii  consacrate, în data de 29 noiembrie 2011, după săvârşirea Sfintei Liturghii arhiereşti în capela Seminarului Teologic ,,Sf. Ap. Andrei“, a debutat în sala de festivităţi, Simpozionul ştiinţific naţional anual interseminarial, ajuns anul acesta la a 12-a ediţie, şi având ca temă  Tradiţia în familie şi şcoală-provocările modernismului .

În cadrul acestei manifestări cultural-religioase a fost lansat vo-lumul intitulat  Mărturisirea dreptei-credinţe reflectată în viaţa de seminar şi în cea de familie, titlu inspirat de specificul temei propuse de Sf. Sinod în anul 2010, ca an omagial al Crezului ortodox. Lucrarea sus-menţionată a reunit referatele, în număr de 14, redactate de elevii seminarişti participanţi, de la Seminariile din ţară, 7 la număr, cu îndrumarea cadrelor didactice de specialitate, şi susţinute oral, în rezumat, ca intervenţie sau expunere sintetică, în cadrul Simpozionului omonim din 29 noiembrie 2010. Volumul a apărut la iniţiativa şi cu binecuvântarea chiriarhului locului, ÎPS Dr. Casian al Dunării de Jos, care a prefaţat prezenta ediţie cu un Cuvânt programatic încurajator, vizionar dar profund realist, intitulat  Tinerii seminarişti, speranţa cosolidării vieţii creştine în familie.

ÎPS Sa recomandă lucrarea, considerând-o ,,dedicată problemelor tinerilor în cadrul familiei Bisericii şi lumii, pentru a reîntregi imaginea realistă asupra rostului educaţiei creştine în duhul tradiţiei sănătoase şi al dinamismului acesteia, în viaţa tineretului angajat în misiune pentru binele comun“.  Impresionante sunt şi mărturiile elevilor seminarişti, prin diversitatea şi complexitatea abordărilor tematice, dar şi prin titlurile sugestive, emblematice, oferite lucrărilor: ,,Vocaţia preoţească, finalitatea familiei creştine autentice“,  ,,Seminaristul – Apostolul propriei familii“, ,,Seminarul - model de familie creştină pentru elevi“, ,,Sf. Apostol Andrei, inspiratorul lucrării misionare a seminaristului“, ,,Tânărul seminarist, mărturisitor prin cuvânt şi faptă în propria familie“.  Aceste realităţi tematice, prezente în viaţa familiei seminariale, tratate cu interes şi entuziasm, pot fi considerate o avanpremieră, datată 2010, a programelor misionare ale Bisericii noastre, propuse pentru anul 2011, prin cinstirea Sfintelor Taine ale Botezului şi Cununiei.

Pr. prof. Sorin-Alexandru Cojocaru

La vremea când Duhul sărbătorii coboară peste noi toţi, este timpul privirilor retrospective.

Privim înapoi peste an sau peste ani şi suma faptelor noastre ne arată cât şi cum am făcut pentru noi sau pentru ceilalţi, câte ceva.

De peste două decenii urmăresc îndeaproape şi pot mărturisi fără teama de a greşi lucrarea pentru oameni, pentru Credinţă, Liturghie şi Filantropie pe care o arhipăstoreşte în laturile Galaţilor şi Brăilei Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul de Dumnezeu ocrotitei Arhiepiscopii a Dunării de Jos.

Am în mâini un mic, dar foarte frumos album, intitulat Ajută-ţi aproapele!, conţinând în imagini sugestive felul în care la noi, la Dunărea de Jos, esenţa învăţăturii Mântuitorului se aplică. Sunt imagini dintre cele mai emoţionante, întâi de toate fiindcă vorbesc de dragostea de oameni şi de felul în care porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos este împlinită pentru copiii şi bătrânii în suferinţă.

Văd aici adunate – însumate – fapte ce vorbesc şi vor vorbi mereu despre lucrarea jertfelnică şi filantropică a Bisericii noastre, aici, la Dunărea de Jos.

Prof. univ. dr. Ionel Cândea,
Membru de Onoare al Consiliului Eparhial
al Arhiepiscopiei Dunării de Jos

Cartea Hristos, Biserică, Misiune. Relevanţa misiunii Bisericii în societatea contemporană, realizată de pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu este structurată în trei părţi: prima parte exprimă viziunea părintelui profesor Dumitru Popescu referitoare la misiunea Bisericii în societatea contemporană, materializată într‑o formă vie prin dialogul cu conf. univ. dr. Cristinel Ioja; a doua parte a cărţii cuprinde articole şi studii apărute în diferite publicaţii ale Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi a treia parte a volumului este formată din recenziile realizate la volumele publicate de părintele profesor Dumitru Popescu.

Această carte este o mărturie concretă a faptului că teologia părintelui profesor Dumitru Popescu nu se epuizează exclusiv în cadrul academic, ci este o teologie vie, care răspunde nevoilor concrete ale credincioşilor. Unul dintre darurile extraordinare ale părintelui profesor Dumitru Popescu, capacitatea de a sesiza esenţa realităţii şi de a exprima sintetic esenţialul respectivei realităţi, se materializează elocvent în această lucrare. Astfel, gândirea lucidă, realistă şi nuanţată a părintelui profesor este valorificată într‑o carte cu valoare de testament.

Cartea este cu atât mai vie cu cât, în bună parte, este expresia unui dialog. Cei care l‑au cunoscut pe părintele profesor Dumitru Popescu ştiu dragostea lui pentru dialogul axat pe teologie, pe efortul de valorificare a Tradiţiei Bisericii, în contextul actual. Teologia cuprinzătoare a părintelui profesor Dumitru Popescu este evidenţiată în mod direct prin dialogul viu, plecând de la întrebările inteligente şi de mare actualitate ale conf. univ. dr. Cristinel Ioja, astfel problematica abordată rezultând din concretul multiplelor situaţii cu care se confruntă societatea contemporană.

Volumul Hristos, Biserică, Misiune. Relevanţa misiunii Bisericii în societatea contemporană reliefează repere semnificative şi de mare actualitate ale misiunii Bisericii în lumea contemporană, avându‑L în centru pe Hristos – „Calea, Adevărul şi Viaţa“ întregii existenţe. Contextul actual este dominat de multiple ideologii care erodează şi diluează gândirea şi conştiinţa eclesială. Astfel, prin asumarea Persoanei Domnului Hristos ca Adevăr al lumii, se depăşeşte orice amăgire ideologică. Prin faptul că Adevărul este Persoană, acest Adevăr ne eliberează, nu doar de tirania conceptelor, ci ne deschide şi către viaţa de comuniune.

Experienţa  lui Hristos ca Adevăr şi Lumină a lumii nu este trăită individualist, ci în plinătatea de comuniune a vieţii Bisericii. Astfel, misiunea Bisericii este de a mărturisi Adevărul cuprinzător al Evangheliei. Astăzi lumea este asaltată de diferite surogate ideologice, care mutilează şi denaturează ceea ce ţine de adevărul profund al existenţei. Tocmai într‑un asemenea context este resimţită acut nevoia de mărturisire a Adevărului mântuitor al lumii.

Misiunea eclesială autentică se dezvoltă plecând de la asumarea relaţiei paradoxale dintre Biserică şi societate. Biserica trăieşte în lume, dar nu este din această lume, ea având menirea să urce întreaga creaţie către realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica nu se identifică cu lumea, dar nici nu se izolează de ea. Părintele profesor Dumitru Popescu subliniază constant această cheie de înţelegere a relaţiei dinamice dintre Biserică şi lume.

În introducerea intitulată Adevăr şi mărturisire. Creştinii mărturisitori ai Adevărului Bisericii într‑o lume secularizată şi postmodernă este accentuată centralitatea Persoanei lui Hristos în misiunea Bisericii. Astfel sunt depăşite, depotrivă, atât pietismul, cât şi activismul, ca tendinţe unilaterale de înţelegere a misiunii Bisericii. Mentalitatea consumistă, care domină societatea actuală, a generat şi a cultivat comoditatea trupească şi sufletească. Astfel, bucuria vieţii a fost înlocuită cu surogate de existenţă. În acest context, dimensiunea mărturisitoare a identităţii credinţei asumate a fost puternic erodată. Omul de astăzi nu mai are puterea de a‑şi mărturisi propriile convingeri, întrucât el nu mai este obişnuit să‑şi structureze viaţa plecând de la asumarea exigenţelor date de convingeri; inclusiv omul care se pretinde credincios şi practicant al rânduielilor bisericeşti îşi uită adeseori vocaţia de mărturisitor al credinţei în Iisus Hristos, trăite în experienţa Bisericii. Or, creştinii ca „lumină a lumii“ şi „sare a pământului“ au responsabilitatea mărturisirii Adevărului în lumea secularizată de astăzi şi în condiţiile în care post‑modernismul a fundamentat o domnie a relativismelor de tot felul. Această mărturisire nu este una de tip conceptual sau afişată ostentativ, ci ar trebui să fie existenţială şi constantă, prin modul de a fi concret în viaţa cotidiană.

Într‑o lume în care este omorâtă bucuria vieţii şi mutilat sensul existenţei, creştinii sunt chemaţi să mărturisească plinătatea Vieţii şi Învierii împlinite în Hristos. Părintele Dumitru Popescu mărturiseşte: „Creştinii trebuie să devină mărturisitori ai Adevărului‑Hristos, într‑o lume secularizată rămânând persoane mărturisitoare în comuniune cu comunitatea mărturisitoare a Bisericii. Ei trebuie să devină pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, un trup fără suflet este mort; la fel lumea din toate timpurile, fără creştini ca şi mărturisitori ai Celui care dă viaţă, este o lume moartă. Creştinii au rolul şi puterea în Hristos să dea lumii sensul învierii şi al Vieţii, mărturisind până la capăt şi devenind modele vii ale vieţii, într‑o lume moartă spiritual“¹ .

În capitolul Contextul social‑cultural al misiunii Bisericii în lumea contemporană. Provocări şi posibile remedii este evidenţiată importanţa asumării contextului cultural şi istoric pentru o misiune adecvată a Bisericii. Însă misiunea Bisericii nu se face prin acomodare la duhul lumii, la realităţile unei existenţe gândite într‑o logică autonomă. Tradiţia Bisericii, fundamentată pe evenimentul de viaţă al Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume, asumă istoria, însă în cheie eshatologică. Astfel contextul social‑cultural este transfigurat, nu anulat.

Asumarea cadrului concret în care este trăită experienţa eclesială reprezintă o exigenţă pentru realismul misiunii Bisericii. „Biserica nici nu trebuie să ignore contextul în care îşi desfăşoară misiunea ei, nici nu trebuie să rămână prizonieră a acestui context, ci totdeauna, ţinând cont de realităţile sociale şi culturale ale lumii, este chemată să le depăşească, nu prin anulare, ci prin transfigurare. Prin faptul că Hristos a fost Om adevărat, S‑a legat indisolubil de cultura neamului Său, iar prin faptul că a fost şi Dumnezeu adevărat, Hristos nu a rămas prizonierul culturii în care S‑a născut ca Om, ci a transfigurat această cultură prin puterea Dumnezeirii Sale, deschizând‑o spre universalitate. Prin însăşi vieţuirea Sa în lume, Iisus Hristos trasează coordonatele fundamentale ale misiunii creştine în lume“.²

Relevanţa misiunii Bisericii este accentuată prin reciprocitatea dintre Liturghie şi filantropie. Puterea de viaţă a misiunii sociale a Bisericii îşi are temeiul în experienţa comunitară a rugăciunii trăită în Sfânta Liturghie şi în viaţa liturgică a Bisericii. Misiunea Bisericii are orizont social, însă experienţa eclesială, concretizată prin viaţă duhovnicească şi liturgică, exprimă o coordonată esenţială a misiunii creştine.

În această perspectivă se rămâne în fidelitate faţă de duhul Tradiţiei ortodoxe, evitând ca misiunea Bisericii să fie parazitată cu viruşi ideologici, deoarece „orice misiune creştină care face abstracţie de lupta cu patimile, de asceză, nu mai este pusă în slujba comuniunii, ci în slujba dominării lumii şi chiar transformării Bisericii în instituţie de putere sau într‑o instituţie ideologică. În misiunea Bisericii se urmăreşte transfigurarea omului plecând dinspre interioritatea lui şi cu implicaţii exterioare şi aici asceza şi mistica joacă un rol esenţial, desigur văzute în Biserică, legate indisolubil de dimensiunea liturgică a Bisericii“.³

În capitolul Rolul culturii în cadrul misiunii Bisericii în lumea contemporană este sintetizată o coordonată esenţială a gândirii Părintelui Profesor Dumitru Popescu şi anume articularea unei relaţii adecvate între teologie şi cultură, cu un rol semnificativ în promovarea misiunii Bisericii. Este valorificată atitudinea echilibrată, dublată de discernământ duhovnicesc, a Sfinţilor Părinţi, în relaţia dintre teologie şi cultură.

În contextul actual, acest dialog este mai relevant pentru misiunea Bisericii, mai ales prin valorificarea perspectivei cuprinzătoare a Tradiţiei patristice şi eclesiale în cadrul relaţiei dintre teologie şi ştiinţă, întrucât în planul cunoaşterii din societatea contemporană, ştiinţa are un rol important.

De asemenea, în celelalte capitole ale primei părţi a cărţii – Contextul economic‑politic al misiunii Bisericii în lumea contemporană. Provocări şi posibile remedii, Contextul confesional‑religios al misiunii Bisericii în lumea contemporană. Provocări şi posibile remedii, Dimensiunea apologetică a misiunii Bisericii în lumea contemporană, Exigenţele misiunii Bisericii în lumea contemporană: parohia‑spaţiu misionar – sunt evidenţiate aspectele relevante ale gândirii părintelui profesor Dumitru Popescu, articulate la problematica de mare actualitate a unor realităţi ale lumii contemporane.

În fidelitate cu această perspectivă, întreaga teologie şi viaţa părintelui profesor Dumitru Popescu au fost închinate slujirii lui Hristos şi a semenilor. Mesajul, cu rol de concluzie, al ultimei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu, rămâne cu valoare de testament: „Nu există altă cale decât Hristos, nu există alt adevăr decât Hristos şi nu există altă viaţă decât Hristos. În El şi prin El sunt toate, toate bucuriile vieţii, toate nădejdile vieţii, tot sensul vieţii“.⁴

Conf. univ. dr. Adrian Lemeni
(fragmente din vol. ,,Hristos. Biserică. Misiune“, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2011, p. 12-17 )

1. Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Hristos. Biserică. Misiune, p. 34-35.
2. Ibidem, p. 41.
3. Ibidem, p. 61.
4. Ibidem, p. 147.