La finalul anului 2022, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos ne‑a oferit cel mai proaspăt dar livresc, din partea ÎPS Părinte Arhiepiscop dr. Casian, volumul „Întru odihna Ta, Doamne!...“. Adevărat tom prin proporţiile sale (862 pp.), cartea este, pe de o parte rodul condeiului harnic al ierarhului nostru, dar, mai cu seamă, este iradierea inimii sale în cele mai grele momente cu care, de‑a lungul anilor, s‑au confruntat ucenici, cunoscuţi, păstoriţi, profesori, colegi‑ierarhi ai ÎPS Sale: moartea trupească a cuiva drag: părinte duhovnicesc, mamă, tată, fiu, prieten!

Este o carte de mesaje şi povăţuiri duhovniceşti, răspunsuri şi alinări de suflete pe care ÎPS Sa le‑a adus, în ultimele trei decenii, celor răniţi de „boldul morţii“; despre acest op, însuşi arată în prefaţa sugestiv intitulată „Un coş tradiţional, cu prescură şi colivă, dar şi cuvinte  de rugăciune pentru cei vii de Dincolo“: „Am adunat aici, în acest volum, ca într‑un coş tradiţional, deodată cu rugăciunile Bisericii, simţămintele unui muritor, recunoscător semenilor şi binefăcătorilor, ca într‑un colac de grâu proaspăt împletit cu aducerea‑aminte şi evlavia faţă de toţi cei plecaţi: arhierei, cuvioşi, cuvioase, sacerdoţi, dascăli, fraţi şi surori în drumul către Domnul Învierii!“ (p. 6).

Deci, plămădit din rugăciuni şi evocări, din cinstire şi mulţumire, volumul este impresionant de cuprinzător prin cele 184 de cuvinte arhiereşti rostite sau scrise cu prilejul înmormântării, pomenirii sau comemorării unor ierarhi, preoţi, diaconi, profesori universitari sau de seminar, monahi, academicieni, oameni de cultură, ctitori de biserici şi simpli credincioşi.

Mic tratat de teologie a Învierii

Redacţiile ierarhului – autor au drept temelie pietrele unghiulare ale adevărului de nezdruncinat, care a schimbat istoria şi a redat umanităţii speranţa eternităţii cu Dumnezeu: Învierea Domnului Hristos, despre care apostolul neamurilor învaţă că este „începătură a învierii celor adormiţi“ (I Corinteni 15, 20). Marea taină a Învierii lui Hristos, indicibilă, poate fi tradusă doar prin dragostea cea fără de margini şi eternă a lui Dumnezeu faţă de cununa Creaţiei – omul, care este chemat la dialog necontent de iubire cu Creatorul său, dar şi cu semenii, după cum învaţă Părintele Stăniloae. În această cheie, când creionează chipul unui ierarh de demult (episcopul Roman Ilfoveanul), Părintele nostru Arhiepiscop subliniază: „Învierea, ca fapt, este darul Domnului nostru Iisus Hristos, încă din viaţa trecătoare, ca arvună pentru cea veşnică, mai ales prin preţuirea, iubirea şi jertfelnicia arătate semenilor noştri“ (p. 261), iar când evocă un alt ierarh din Biserica Ortodoxă a Poloniei, jubilează: „Lorsque, vient l´heure de mourir, c´est le moment de l´amour sans limites et d´un approchement sans obstacles“ (p. 284). Altfel spus, doar înţelegând şi împărtăşind iubirea creştină a semenilor în stare de rugăciune, şi mai ales  în momente dramatice precum moartea cuiva drag, pregustăm de fapt iubirea dumnezeiască – unda energetică de comunicare şi comuniune eterne, în Împărăţia Cerurilor, unde este „viaţă fără de sfârşit“. Sau, altfel spus, moartea nu este „fatalitate (…) limită finală“, ci un paşti al fiecărui creştin, „trecere, plecare, mutare, odihnă, întoarcere acasă, împlinirea unei călătorii“ (p. 688),  mormântul nu e „groapă sinistră, ci dormitor“ (p. 790) şi nu e  locul unde trupul se face pământ, ci „laborator al învierii“ (p. 688) – aluzie la tema teologică maximiană referitoare la mistagogia bisericii‑locaş, iar înmormântarea propriu‑zisă trebuie înţeleasă ca moment de „luminoasă mărturie a unei făclii de Înviere“ (p. 565).

Ce se poate învăţa din aceste exprimări? Că perspectiva pascală asupra morţii salvează de obsesii şi tenebre, de groaza necunoscutului de dincolo…Aduce speranţă şi generează certitudinile marii noastre întâlniri, faţă către faţă, cu Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după osteneala sa din această lume. 

Imnografie liturgică citată pastoral

Cuvintele sunt leac. Dacă pentru dureri mari sunt necesare medicamente bune, eficiente, cartea de faţă arată că, între cuvintele cele mai „iscusite“ în lucrarea de tămăduire a sufletelor se află exprimările atât de plastice ale Sfinţilor Părinţi. De ce au o asemenea forţă? Mai întâi pentru că poartă în ele sevele Revelaţiei: cuvintele Părinţilor Bisericii sunt „primii‑născuţi“ ai cuvintelor Scripturii care ni‑L arată pe Hristos Domnul, Cuvântul Întrupat, grăind istoriei, umanităţii,„cuvintele vieţii celei veşnice“ (Ioan 6, 68). Şi, în al doilea rând, ele sunt cuvintele experienţei duhovniceşti proprii, filtrate prin durerea personală pentru semeni şi prin dorul lăuntric de Dumnezeu. Aşa s‑a născut imnografia Bisericii, prin cântare de adorare înălţată lui Dumnezeu şi prin cântare de vindecare a omului.

Prin urmare, cartea Părintelui nostru Arhiepiscop ‑ intitulată tot cu o sintagmă imnografică ‑ este înnobilată cu mici texte excerpte din rânduielile liturgice de înmormântare şi pomenire a celor adormiţi, pe care le preia din Molitfelnic, le aşază în mesajele sale şi le presară pe rănile sufletelor, inspirat, adecvat, cu grijă. Când se referă la momentul neaşteptat al „plecării“ cuiva, coboară chiar la fântâna imnografiei creştine şi aduce cuvintele Psalmistului: „Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete, că s‑a gătit ţie loc de odihnă“ (Psalmul 114, 7 la pp. 647, 668) şi „Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, iar judecăţile Tale îmi vor ajuta mie“ (din Psalmul 118, 175 la p. 654); când învaţă despre marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii şi, îndeosebi, către cei care s‑au ostenit mult în viaţă, mesajul este întărit de cuvântul „Sufletul lui întru bunătăţi se va sălăşlui şi seminţia lui va moşteni pământul“  (Psalmul 24, 14 la pp. 697). Mai adesea se referă, optimist, la viaţa de Dincolo, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“ (pp. 407, 420, 611, 718), cinsteşte pe cei care în „viaţă crucea ca jugul au luat şi Domnului I‑au urmat cu credinţă“ (pp. 257, 552) şi îndeamnă ca moartea să fie percepută drept odihnă: „Acum m‑am odihnit şi am aflat uşurare multă…“ (p. 728). Se observă pedagogia consolării, pe care ÎPS Sa o stăpâneşte la superlativ, prin faptul că foloseşte foarte rar texte liturgice cu accente dramatice, precum „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup!...“ (p. 779).

În această admirabilă ţesătură de culori luminoase emanate de imnele liturgice citate, se pot întrevedea şi recunoaşte chipurile diafane ale celor doi mari liturgişti care l‑au format pe studentul/doctorandul teolog de odinioară – arhiereul de astăzi: preoţii profesori Ene Branişte şi Nicolae Necula. Pe cel dintâi, ÎPS Arhiepiscop îl prezintă drept „model de liturghisitor harismatic, evlavios şi maiestuos“ (p. 316), iar pe al doilea îl descrie ca „un slujitor unic în interpretarea textelor liturgice“, cu o „rânduială a slujirii liturgice fără cusur, exprimată în dulceaţa fermecătoare  a melosului psaltic plăcut şi presărat cu triluri de autentică «privighetoare a Sfântului Altar»!“ (p. 341).

Galerie de chipuri nemuritoare

prin virtuţi şi frumuseţi sufleteşti

Se poate spune, despre această tipăritură, şi că este o carte‑pomelnic sau o carte‑memorial. Paginile sunt pline de nume de persoane şi de faptele lor luminoase, iar dintre toate se decupează, prin strălucirea lor, slujitorii Bisericii (patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi profesori, părinţi duhovniceşti) şi slujitorii culturii (academicieni, profesori, scriitori, jurnalişti), artizanii dialogului necesar şi fecund dintre cult şi cultură. Vorbind parcă aievea „cu ei“ (şi nu doar „despre ei“!), autorul le reconfigurează chipurile din culorile amintirilor sale vii şi recunoscătoare. Parcă profetic pentru semnificaţia omagială a anului 2023, într‑un cuvânt‑panegiric din 2007 scria că fericitul întru adormire Patriarh Teoctist „nu a arătat niciodată semnele bătrâneţii (…) le‑a ascuns discret în tainiţa inimii, rămânând disponibil credincioşilor şi slujitorilor, fiind mereu în centrul tuturor problemelor, deloc uşoare în lucrarea bisericească. De aceea, la o vârstă cu adevărat patriarhală, robusteţea sa, limpezimea gândului său şi echilibrul vieţii sale bisericeşti l‑au arătat ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru Biserica şi poporul român“ (p. 36).

Dar fără îndoială, persoana care în această carte ocupă locul întâi în ierarhia inimii cinstitoare a Părintelui nostru Arhiepiscop este mitropolitul dr. Antonie Plămădeală, părintele său duhovnicesc. Cele opt materiale se pot constitui într‑o „carte în carte“ şi grăiesc de la sine. Modul în care ierarhul‑ucenic vorbeşte cu/despre ierarhul‑magistru este demn de literatura patristică clasică, atunci când marile prietenii duhovniceşti dintre bărbaţii sfinţi generau idei, elucidau frământări existenţiale, aduceau soluţii pastoral‑canonice şi creau opere nemuritoare până astăzi, în Biserică. Ar trebui să scriem şi noi, despre binefăcătorii noştri, aşa cum ÎPS Părinte Casian îşi iconizează (!), părintele spiritual: „capacitate de muncă, spirit organizatoric, rară forţă de muncă şi generoasă deschidere spre problemele reale ale vieţii în Biserică (…) În toate cărţile sale (…) musteşte dragostea de modelele emblematice, clerici ori mireni, pe care mitropolitul ne recomandă să îi aşezăm în «calendarul inimilor noastre» (…) Toată viaţa mitropolitului Antonie, care a scris frumos, adevărat şi convingător şi a trăit demn, frumos şi creştineşte, ca om şi ca păstor de suflete, este o «Liturghie după Liturghie»“ (pp. 102, 105, 109). Impresionant! Şi pilduitor! Adevărat imn de recunoştinţă pentru un părinte care nu a îmbătrânit, nu a murit, ci trăieşte (şi) prin ucenicul său!

Galeria oamenilor de seamă ai inimii, din cartea prezentată, este mult mai cuprinzătoare însă. Să amintesc acum de mitropolitul Nestor Vornicescu cel cu harul de „a se bucura de bucuriile altora“ (p. 125) sau de arhiepiscopul Pimen Zainea, „copilul răsfăţat al Bucovinei“ (p. 133)? De Părintele Dumitru Stăniloae, pe care peste puţină vreme  îl vom cinsti între sfinţi, „cel mai profund interpret, cel mai reuşit, cel mai adânc grăitor din câţi a zămislit pământul românesc“ (p. 293), sau de părintele Constantin Galeriu, „model de preot adevărat, de profesor de teologie cu chemare reală, de apostol, de misionar şi de om al lui Dumnezeu“ (p. 321)? De academicianul Virgil Cândea, „românul de serviciu (…) profet al luminilor credinţei şi lumii valorilor din sufletul românului“ (pp. 596‑597) sau de poetul‑teolog Ioan Alexandru, care „ardea, se aprindea făclie luminoasă (…) se transfigura, depăşea cadrul şi spaţiul, plutea, urca, apoi lin, uşor, paşnic, revenea, bătea smerit la uşa sensibilităţii sufleteşti“ (p. 634)? Doar despre cei de sus am amintit aici, prin cuvintele „zoigraf‑ului“‑ autor al cărţii, din lipsă de spaţiu. Însă pentru a nu‑i nedreptăţii pe ceilalţi, care „în sobor“ aşteaptă să îi revedem, clericii şi creştinii interesaţi sunt invitaţi la lectură, pentru că vor descoperi comori umane, cum tot mai rar, se pare, mai sunt astăzi.

Acei oameni compun cea mai mare parte din „lumea“ în care s‑a format şi a devenit, ca om şi ierarh, ÎPS Părinte Casian. O lume de Pateric! O lume care nu mai este aici, ci Sus…

Tema pentru viitorime:

morţii sunt vii în Hristos

Volumul este o imperioasă chemare la pomenire, pentru că, în gândirea teologică a ierarhului nostru, „Biserica stă pe pomelnic. Pomelnicul cu numele moşilor şi strămoşilor noştri înseamnă viaţă adevărată“ (p. 790). Paginile cărţii nu vorbesc despre oameni morţi, ci mustesc de viaţă în Hristos, prin cei evocaţi, care au trăit în viaţa lor, viaţa Domnului.  De aici vigoarea lor spirituală, în lupta cu spectrul morţii; de aici „nemurirea“ lor, temă redundantă în carte (pp. 350, 521).  În Hristos, toţi cei evocaţi sunt vii: păstorul adormit în Domnul „nu a pierit (…) doarme (…) se odihneşte“ (p. 39);  ctitorul, prin ctitorie îşi „prelungeşte viaţa şi altfel“ (p. 82); filantropul se înveşniceşte prin „opera, slujirea şi milostenia“ sa (p. 199); profesorul de teologie prezintă la Altarul Ceresc „desaga doldora de fapte liturgice“ (p. 346); monahul „se pleacă (…) cu trupul în Grădina Învierii, Dormitorul, Cimitirul mănăstirii, ca o floare parfumată cu mirodeniile vieţii curate, pentru a rămâne, sufleteşte, viu“ (p. 569). Aşadar, în Hristos toţi îşi împlinesc viaţa de aici cu  viaţa Lui, fiecare pregătindu‑se încă de acum, luând seama la avertismente precum înţeleptele cuvinte: „Nu mai e mult până Departe!“ sau „Ziua de mâine, Dumnezeu nu a promis‑o nimănui!“.

În loc de concluzii, o constatare

Prezentarea volumului ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian din cele trei perspective enunţate mai sus (1. teologie aplicată anastasic, în context pastoral funebru; 2. recunoştinţă şi cinstire faţă de înaintaşi; 3. nemurire prin pomenire) îl relevă (a câta oară?) pe Părintele nostru Arhiepiscop, ca pe un teolog al nuanţelor, ca  pe un iscusit duhovnic şi fin psiholog şi ca pe un hăruit mânuitor al condeiului, de la care am învăţat toţi. Succinta prezentare de faţă  deschide, sigur, şi alte unghiuri de analiză, prin care cititorii vor privi şi asimila conţinutul.

Dincolo de aceste piese de rezistenţă ale osaturii cărţii, prezentate mai sus, se vede şi altceva, determinant, esenţial:  Omul, care a reuşit, de atâtea ori, să fie lângă oamenii care au pierdut om! „A fi Om e lucru mare“ şi această realitate ne este predată, cu tact şi nobleţe, de către ierarhul nostru, care şi ca Păstor, şi ca Părinte duhovnicesc, şi ca Slujitor, dar şi ca Om ştie mereu să fie solidar în durere cu toţi cei ce suferă şi să filtreze empatic durerea, transformând‑o în şansă de a umaniza şi de a înduhovnici pe cei care o poartă cu credinţă.

În numele celor ce vor citi despre oamenii buni şi frumoşi din carte care se află acum „întru odihna“ Domnului  Hristos, Vă mulţumesc, ÎPS Părinte Arhiepiscop!

Pr. conf. dr. Lucian Petroaia